Galeria Foto Apasa aici pentru inregistrare  

Go Back   Galeria Foto > Discutii de tot felul
Register Members List Search Today's Posts Mark Forums Read

Reply
 
Thread Tools Display Modes
  #1  
Old 19-04-2006, 12:28
digest digest is offline
Senior member
 
Join Date: Jun 2005
Location: iasi/bucuresti
Posts: 1,101
Cu fotografia pe masa de disectie

Mi-am propus pentru cei care se pricep, sau se pricep cit de cit, sau nu se pricep deloc, sa ridic o tema de dicutie, asa ca la o cafea (vorba cuiva – ceai pentru mine). Considerata o provocare pentru artisti in general, fotografia alb-negru m-a intrigat pentru simplu fapt ca ridica o problema de fond: in ce masura reda ea realitatea fidel?

Fotografia, se spune, este una din artele care apartine primei trepte a mimesisului (felul in care e perceputa / transpusa realitatea). Adica (si aici trebuie sa excludem “computerizarea” imaginii, sau alte forme de prelucrare) cliseul fotografic e cel care suprinde lumea asa cum e, nu transpusa, nu reformulata (ca in cazul picturii, literaturii). Dar lumea nu este niciodata in alb si negru, ochiul omului are capacitatea de a percepe culorile. Cu toate acestea, din perspectiva istorica, prima fotografie, realizata de Nicéphore Niepce, in 1827 era imaginea unor case surprinse de pe fereastra atelierului artistului, in alb-negru. Filmul mut era, de asemenea b/w. La inceput doar tehnica, mai tirziu, imaginea b/w este o adevarata sursa de joc paradoxal intre lumina si umbra, cistigind in sugestie, in sens. Totusi, a reda intr-un mod ireal ceea ce este lumea este destul de ciudat, pentru teoria globala a mimesisului. In acelasi timp, contrastul si ceea ce este intre – adica tonurile de gri – cistiga in planul impresiv, secund (nu neaparat ierarhic, in sensul de importanta) cel al semnului-sensului.

(ma opresc aici, si dezvolt pe parcurs ce apar idei cit mai neobisnuite. Promit sa va trimit si spre doi artisti romani, fotografi, care utilizeaza cu succes tehinica aceasta, dar surpriza, data viitoare).

Last edited by digest; 28-04-2006 at 20:19..
Reply With Quote

  #2  
Old 19-04-2006, 19:03
the rookie the rookie is offline
Senior member
 
Join Date: Sep 2005
Posts: 5,850
Eu cred c-ai luat-o cam prea de de-aproape... N-ar trebui ca, inainte de a ne opri asupra unui tip constient de aproximare a realitatii, artistic sau neartistic, sa trecem putin in revista ipotezele simplificatoare pe care le implica transpunerea lumii inconjuratoare din patru dimensiuni cu coordonate ce au unitati de masura definite, in numai doua, adica imaginea plana? Asta fiindca ne intreseaza fotografia in mod deosebit, caci, dac-ar fi s-o luam chiar de la complex la simplu, ar trebui sa incepem cu simplificarea bazata pe eliminarea unei dimensiuni preponderente cercului nostru de interes, adica pe eliminarea timpului, sau a sunetulul, mirosului, gustului si pe imortalizarea mult mai de durata, rezultata direct din sculptura sau, de ce nu, mai laic, din arhitectura.

Cred ca, daca vom fi in stare sa argumentam intii baza abstractizarii de acest gen, vom putea intelege mult mai bine de ce acceptam si iubim fara putere de scapare fotografia alb-negru. Daca insa doresti sa incepem de la o statie in timp in creatia vizuala, asa sa fie...

Last edited by the rookie; 28-04-2006 at 22:25..
Reply With Quote
  #3  
Old 19-04-2006, 19:17
digest digest is offline
Senior member
 
Join Date: Jun 2005
Location: iasi/bucuresti
Posts: 1,101
Argument (post-mordem dupa o introducere)

Dintr-un defect (al n-lea?!) din nascare am inceput ex abrupto, da poate ar fi trebuit sa merg mai adinc in generalitate si sa discut diferentierea fotografie - celelalte arte. Mi-am zis pina la urma sa fiu adunata, omogena si sa merg la detaliu. Totusi pentru ca n-am absolut nimic impotriva tin, pentru ca si asta ma intriga sa vorbim despre dihotomia doua / trei dimensiuni.
Probabil totul vine din principiul antropic, potrivit caruia omul ACESTA este construit pentru ACEASTA lume. Tridimensionalul reprezinta normalitatea, bidimensionarea este deja un “artificiu”, de care omul si-a dat seama mai degraba in Renastere cind incepe sa se puna serios reproducerea in pictura a perspectivelor. Este vorba de o constientizare a conditiei si spatiului. Edwin Abbott (teolog si istoric literar britanic) expunea in 1883 in caretea lui FLATLAND (“tinutul plan”) o teorie interesanta: sa ne imaginam o lume bidimensionala ca pe o foaie de hirtie infinit de subtire, in care traiesc fiinte complet plane. Sa ne imaginam in continuare ca prin acest film ar putea trece un obiect solid fara ca filmul sa fie intrerupt (o furculita). Ce ar vedea un locuitor bidimensional al tinutului plan? El/ea ar vedea un sir desirat de fenomene disparate in timp. Si atunci se ajunge la concluzia ca mai e nevoie si de dimensiunea timpului. Iata de ce se apropie fotografia oarecum, de aceasta Flatlanda.
Arta, adica forma de exprimare, fotografia utilizeaza imaginea “reala” dimensionata de doua coordonate, dar contrar picturii lumea reprodusa este una imediata, adica intruziunea eului este destul de restrinsa. Imaginea este, in fapt, ceea ce se ofera ca prerceptie primara individului. Dar este un cadru dublu, as spune, in sensul ca in fotografie realitatea are trei dimensiuni, chiar daca forma este doar bucata de hirtie. Nu stiu de ce, dar pentru mine fotografia este intii legata de film – poate imi clarific pe parcurs si enigma asta.
(p.s. se poate asculta jazz la discutia asta? si sa nu uit: pentru cine e interesat, e bine de stiut ca la facultatea de arhitectura bucuresti exista un master in teoria imaginii.)
Reply With Quote
  #4  
Old 21-04-2006, 07:37
the rookie the rookie is offline
Senior member
 
Join Date: Sep 2005
Posts: 5,850
De rerum dimensionalis

In Bucuresti erau vremurile minunate dintre cele doua razboaie mondiale. Aici, in micul Paris al Europei, avea sa apara curind o carte fascinanta, interzisa ulterior de Petru Groza, Dej, Ceausescu si de Patriarhie... „Teoria evolutiei spirituale” a doctorului Ilie Piticaru. El afirma si definea multidimensionalitatea utilizind un model rational teozofic uman, avind la baza o matrice de intelegere, care pe mine personal ma satisface pina in ziua de astazi. Evident ipotezele sale par oarecum desuete, la nivelul actual de cunostinte stiintifice, dar inca nu am gasit nimic mai bun, nici in psihologia lui Rosca, nici in altele mai pricopsite, editate pe-aici sau aiurea, si nici in „Hyperspace” a lui Michio Kaku (ISBN 0195085140). Poate inafara de „A Brief History of Time” a mult stimatului si admiratului Stephen Hawkin (ISBN 055305340X) si de „The Riddle of Gravitation” compilata de Peter Bergmann (ISBN 0486273784) nimeni (nici macar Einstein) nu a mai avut intentia sa se aplece asupra pluridimensionalitatii umane si sa propuna o cale noua de urmat in logica analizei fenomenologice a schimbarilor evolutive ale individualitatilor.

Ilie Piticaru pleaca de la citeva ipoteze simplificatoare (textul imediat urmator este adaptat la lumea actuala):
1. viteza luminii nu este nicidecum o limita, decit intr-un set finit de legi ale fizicii. Exista o alta, care practic nu este cuantificabila printr-o valoare scalara. Daca 300.000 km/sec pare o viteza destul de respectabil de mare ca valoare a lumii fizice si relativ greu de atins, atunci viteza gindului, care nu are limita si nici dimensiune numerica, este accesibila si o poseda fiecare... gratis.
2. zero absolut nu mai constituie o constanta universala de neatins. In jurul acestei valori, se afirma ca orice miscare inceteaza, dar in noua noastra perspectiva a vorbi despre miscare in sens fizic nu este potrivit. Asemanator sint tratate evident alte constante universale cu valori de neegalat, in general din ratiuni in majoritate algebrice (anulari de numitori, negativari de logaritmi, negari de operatiuni in probalilitati si clase de resturi, etc.) care apartin setului de legi amintit.
3. exista un univers cu doua componente inseparabile, una materiala si alta energetica, iar in acest univers, suma cantitatilor de materie si de energie este constanta. Note explicative aici n-am sa dau, fiindca ne vom departa sublim de subiect.
4. operatiunile creationiste exista ca certitudini si au un scop in sine, care poate sau poate sa nu fie inteles. Pentru discutia noastra, acest aspect nu este important, cum de-altfel nici atribuirea functiilor creationiste.

Cu alte cuvinte, atunci cind sintem zamisliti, tinind seama de principiul conservarii, din masa totala a universului ni se atribuie o valoare potentiala, apoi din energia spirituala universala ni se aloca o cantitate, tot potentiala. Autorul afirma ca multidimensionalitatea apare in momentul in care ni se atribuie nu cantitatea ci calitatea energetica spirituala. In aceasta lume, poate ipotetica poate nu, asemenea unei magazii de materiale imense, exista multe-multe rafturi si cutioare cu (de exemplu) curaj, iubire, ura, pasiune, gustul laptelui mamei, miros de Je Reviens, senzatie de arsura, verde smarald, sunetul izvorului de munte, materii prime ordonate (de exemplu) dupa simturile noastre, dupa componentele individuale ale personalitatii (adica aptitudini, temperament, caracter), sau, ma rog, ale altor jivine mai mult sau mai putin „inteligente”.

Deci despre cite dimensiuni vorbim (de exemplu)? Sapte simturi, plus inca cel putin trei categorii caracteriale si ele multidimensionale... face zece... si inca n-am spus nimic despre x,y,z sau timp. Nu e vorba sa ne certam ce se aplica sufletului, algebra sau fizica solidului, ci e vorba sa ridicam putin nasul din parbriz si sa anticipam soseaua de dinaintea ochilor.

Flatlandia, de care pomeneai, digest, se aseamana teribil cu ce este definit in zilele noastre ca "event horizon", dar dintr-un punct de vedere diferit al observatorului. Nu static, contemplativ, ci dinamic, anticipativ. Atasez o reprezentare extrem de simplista a universurilor paralele apartinind lumilor adiacente a doi fluturi (an event horizon is a boundary in spacetime for a given observer beyond which no electromagnetic energy, including light, can reach the observer). Timpul este inghetat, tridimensionalitatea geometrica este sugerata de diferentele dintre valorile rezolutiilor zonale ale DOF. Asta este daca tinem nasul in volan... Daca ridicam ochii, ne putem intreba daca fluturii se vor intilni sau vor lua directii diametral opuse. Acesta este numai privilegiul meu in calitate de al treilea observator, care nici macar nu intra in universurile descrise pina acum, decit implicit. Ma numesc eu Dumnezeu pentru micile insecte? Da, dar numai daca intervin! Iar daca-mi vad de treaba, am oare dreptul sa gindesc despre ele "fericiti cei saraci cu duhul"?

Ei, nu trageti... eu nu cint decit la pian aici... muzica a scris-o altcineva...

Last edited by the rookie; 16-06-2011 at 06:51..
Reply With Quote
  #5  
Old 21-04-2006, 08:39
the rookie the rookie is offline
Senior member
 
Join Date: Sep 2005
Posts: 5,850
Felul in care fiecare isi stabileste limitele, isi propune si tolereaza paradigmele apare evident dupa procesul de invatare sau, daca vreti, de initiere. Cind am aflat din istoria chimiei cum a ajuns Kekule la formularea benzenului am avut un soc... i-a trebuit un vis teribil, in care niste serpi isi muscau cozile, sa vina cu ideea ciclului aromatic, care ca si in cazul predictiilor lui Mendeleev, avea sa dainuiasca si sa fie dovedita justa dupa multe acumulari calitative ale stiintelor.

Daca luam numai una dintre dimensiunile spatiului si o transpunem pe hirtie printr-o linie drepta, daca o taiem cu alta liniuta la mijloc si punem acolo un zero, am definit un punct extraordinar de important... referinta noastra. Acum, daca mergem la extrema stinga si la extrema dreapta si mai pumem si acolo cite un „opt” culcat, respectiv cu cite un – si un + pe dinainte, am definit o intreaga lume relativ marginita de doua categorii greu de inteles prin teribila lor nedeterminare. Sa va spun cinstit, eu n-am pus botul niciodata la trucul asta, l-am tolerat, dar n-am crezut in el. Puneam mina pe tot felul de chestii si imi imaginam o lume in trei dimensiuni independente cel putin. Cind am invatat, tirziu, la optica despre microscopie, m-am luminat insa de-o data. Mi-am zis ca, daca as avea un microscop atit de puternic ca sa pot vedea detalii ale atomilor din molecule, ca de-acuma aveam putin habar de astea, poate ca as putea mari atit de mult incit as fi capabil sa disting pe un al treilea electron dintr-un edificiu atomic de la nucleu la vale, intr-un laborator, un alt minuscul the rookie, care, la fel ca mine ar fi aplecat asupra unui microscop observind si el cam aceleasi succesiuni de imagini. Mai mult decit atit, daca de pe a treia planeta incarcate negativ, numarind de la soare incolo, mi-as ridica privirea, poate ca as distinge lentila imensa a obiectivului unui microscop urias in care un super the rookie m-ar observa, si la rindul sau ar fi observat de un altul, etc, etc. Ei, am rasuflat usurat... in sfirsit notiunea de zero a capatat sens... eram chiar eu insumi. Catre microcosmos se intrezarea ceva cetos si puchinos, care-mi semana cu minus infinit, iar in sus, ceva coplesitor, care l-am identificat ca plus infinit. Mai aveam un mic amanunt de rezolvat... sa plasez si timpul pe undeva. Atunci mi-am dat seama ca oricit as incerca, n-aveam unde... era peste tot, nu puteam sa scap de el nicidecum. A fost momentul cind mi-am privit plin de intelesuri aparatul jerpelit de fotografiat...

Cum cineva afirma in alta parte: "fotografia reprezinta intre altele o redare a sugestiilor izvorite din realitate. Prin natura ei tehnica, reduce lumea inconjuratoare in general de la multidimensionalitate la numai doua variabile ale spatiului. In general insa, la examinarea imaginii fotografice, mintii omeneasti ii este relativ usor sa aproximeze cea de-a treia dimensiune. Ii este insa imposibil sa poata percepe o alta dimensiune in plus.

Tehnica fotografica uzuala permite totusi sugerarea miscarii clasice (spatiu/timp) prin lentoarea vitezei de expunere. Daca timpii de expunere ajung la nivelul minutelor se poate ca o fotografie sa fie capabila sa sugereze scurgerea timpului, deci sa capteze toate cele patru dimensiuni principale. Problema pe care o am eu este veche, dar simpla: cum as putea sa vad in timp, sa anticipez o compozitie fotografica in miscare,
asemenea unui cineast, limitat insa evident doar la o fotograma? Cum pot compresa atita informatie fara sa devin echivoc, fiindca, ca fiinta umana normala, nici macar nu poti sa prelucrezi imagini in miscare fara a face salturi in timp inainte (ideatie) sau inapoi (invatare), adica dinamic, nu static cum doreste imaginea foto...

Singura modalitate pentru mine in acest sens a fost prin multe incercari, asa cum un pictor abstractionist pretinde ca are o logica atunci cind azvirle culori in devalmasie pe canvasul urias asezat pe podeaua atelierului. Nu pot pretinde o strategie exacta, dar poate nici o atitudine ca... hai s-o facem, sa vedem cum iese, ca poate-i gasim o fata finala, un titlu ceva... Cum lumea tinde sa se incorseteze in dogme si legi (treimi, diagonale, linii), eventual de dragul de a le nega, ma intreb daca exista teorii asemanatoare in genul destul de rar al reprezentarilor spatio-temporale, abstractioniste sau nu, din fotografie".

Atasez un alt exemplu, care s-ar incadra mai degraba la proverbe intelepte: unde dai si unde crapa... decit la muzica invocata.

Last edited by the rookie; 16-06-2011 at 06:51..
Reply With Quote
  #6  
Old 21-04-2006, 17:22
the rookie the rookie is offline
Senior member
 
Join Date: Sep 2005
Posts: 5,850
Discutam astazi tangential oarecum de filologie, de cuvinte si de dimensionalitatea limbajului scris cu litere, asa cum il percepem cu totii intr-o lume mai mult sau mai putin intelectuala, pe de-o parte a tratatelor de chimie analitica si istoria religiilor si pe de alta parte a revistei Catavencu, de exemplu...

Exista intre fotografi tendinte fie de a socoti publicul extrem de dotat pentru a percepe lucrarile lor, fie de a se considera pe sine destul de inzestrati pentru ca sa-si prezinte perceptiile traduse in produsul artistic fara dubiu.

Pornind de la definitia implicita ca “un limbaj articulat e construit pe baza unui alfabet propriu, adica pe un set finit de simboluri inlantuite in cuvinte, si acestea sint puse laolalta in fraze guvernate de reguli gramaticale, sintactice, morfologice si, mai nou, de punctuatie”, in cursurile de etica a imaginii, in general se porneste de la tinguiri, care folosesc silogisme de genul:

1) imaginile nu au elemente comune similare literelor alfabetului limbajului scris.
2) imaginile nu au o sintaxa recognoscibila sau unanim acceptata.

Unii filozofi contemporani merg atit de departe si afirma ca "fotografia... nu are vocabular... nu exista nici un fel de unitati morfo-functionale demonstrate care sa poata fi asimilate prin analogie cu, de exemplu, “cuvintele dintr-un portret”"

Nimic nu poate fi mai profund gresit. Bazat pe notiuni si abstractizari dobindite prin procesul de initiere-invatare, apare atit de evident ca, daca vezi scrisa undeva fraza “imi plac merele rosii sau verzi”, mintea sa-ti proiecteze pe scoarta cerebrala atit colorema rosie cit si pe cea verde cu viteza gindului. Deci in mod normal ar fi firesc sa te intrebi... de ce n-ar fi posibil si invers, adica sa vezi un mar intr-o fotografie si sa-ti zici mindru de descoperirea ta... aaa... pai asta-i un mar... Si juriul te va intreba imediat si plin de emfaza: bine, bine asta vede oricine... dar este acesta un mar verde sau rosu, hm? Chiar daca fotografia marului ar fi fost executata in culori, juriul poate te va fi incurcat si mai rau: bine, bine, dar era marul tau dulce sau acrisor?... Cum e cu plasamentul tau de aur, cu asocierea cu elementele ajutatoare, cu analogiile de forma si geometrie regulata, cu directiile mai mult sau mai putin diagonale sau cu filtrele colorate pe care le-ai utilizat ca un fraier in assignment ca sa subliniezi ca marul tau nu putea fi decit verde... sau rosu? Dar daca te intreaba juriul despre temperatura ambianta sau daca te pun sa le sugerezi ca prin fata marului tau a trecut o fata frumoasa care mirosea a Chanel No5, ieri tot pe la ora asta, de la stinga la dreapta si nu de la dreapta la stinga? Ce faci atunci? Trebuie sa-i ingradesti pe toti nebunii macar cu un titlu pentru poza. Daca ideea pozei nu transpare in mod evident si fara echivoc pentru oricine, cu lipsa de cuvinte... mult succes pe piata! E extrem de greu sa-ti vinzi "marul universal" (si rosu, si dulce, si-n dimineata rece, si fata frumoasa, si Chanel si de la vest la est... in alb-nergu!)

Cineva comenta odata "aceasta este o cacialma. O fotografie realizata si prezentata ca opera de arta nu poate avea parte de un astfel de "tratament" venit din partea privitorului. Un juriu, care este format din privitori, care va incerca sa te "imbarlige" cu astfel de intrebari poate fi imbarligat de artistul fotograf la fel de usor. Cum? pai e foarte simplu. Te bazezi pe aceeasi nesiguranta in evaluarea artistica si spirituala pe care s-a bazat juriul ca o ai cand ti-a pus aceste intrebari si care nesiguranta, cu siguranta si orice juriu din lume o are. Zice fotograful: "Pai domnilor, ma asteptam ca domniile voastre sa-si dea seama ca este un mar rosu si nu verde din faptul ca acesta este plasat in compozitia mea undeva in dreapta sus...aceasta denota faptul ca acest mar a parcurs deja un drum, acesta este la capatul existentei sale, atunci cand acesta este deja rosu. Din contra, daca il prezentam in stanga jos, puteam spune ca este un mar june, verde acrisor... Si pentru ca am stabilit clar ca era rosu, este evident faptul ca acesta nu mai este acrisor ci dulceag sau dulce de-a dreptul.
Si domnilor, numai caldura verii tarzii poate coace un mar, il poate inrosi.
Un mar rosu ca focul...focos...o doamne, numai o femeie poate arata atat de dumnezeieste...si mirosul inebunitor al unui mar copt...ma duce intordeauna la parfumul nebun pe care o prea frumoasa doamna il foloseste si acesta nu poate fi decat Chanel No.5....Priviti tristetea generala a compozitiei....chiar nu va trezeste nici umbra de regret ca prea frumoasa doamna, ce ieri trecut-a'n graba, astazi, n-o mai vedem?
Deci un joc la cacialma...la fel ca intrebarile unui juriu ce joaca la cacialma. Vezi cum te poate ajuta o simpla diagonala ascendenta?"

In cadrul restrins al Psihologiei Imaginii Statice, dosarul perpetuu deschis al Perceptiei si Semioticii Comunicarii Vizuale cu referiri stricte numai la Titlul in Fotografie are urmatoarea baza:

1-in comunicare cuvintele si imaginile au importanta egala
2-avind radacini istorice similare, cuvintele si imaginile reprezinta simboluri
3-in ultima instanta, cuvintele servesc la reactivarea “in absentia” a imaginilor.

Iata atasat un exemplu de titlu:

Sarut lumea cu ochii larg deschisi

Stau si ma intreb cit de repede vor apare, pe buna dreptate, intrebarile militienesti de motivatie fundamentala cum ar fi: ce mama dracului ai vrut dom'le sa spui cu spanacul asta de poza? Pai oare nu-i clar ca acesta este virful de diamant al unui cutit de operatie pe ochi, menite sa redea vederea unor nefericiti? Ei bine, nu e clar de loc, sau mai bine zis e tot atit de clar ca si cind as fi lasat titlul original KAT61105C. In extrema cealalta sint pozele superexplicative in care fotografiez o banda de scotch transparent si ii dau titlul Banda de scotch transparent. Tot nimic nu va aduce unui privitor si asa doar capabil numai sa fojgaie celofanul de Mars in sala mea de expozitie, sa scanneze tinta picioarele si sinii tipei din stinga lui, si sa ma sfatuiasca ca cropul ar fi trebuit facut mai la dreapta si culoarea e cam aschilambica, ca si linia orizontului paralel...

Last edited by the rookie; 16-06-2011 at 06:51..
Reply With Quote
  #7  
Old 21-04-2006, 17:53
the rookie the rookie is offline
Senior member
 
Join Date: Sep 2005
Posts: 5,850
Afirmatia ca titlul este o dimensiune care rezoneaza cu produsul fotografic este cit se poate de legitima, fiindca doar sintem cu totii creatori si beneficiari in acelasi timp ai acestor rezonante.

In teoria Istoriei Artelor s-au propus (David Lodge, un spirit deosebit de sintetic) 13 perspective de analiza: alegorica, arhietipica, biografica, crestina, existentialista, Freudiana, istorica, Jung-iana, Marxista, mitica, fenomenologica, retorica si structurala. In teoria eticii cu aplicatie directa la comunicarea vizuala, productia, prezentarea si consumarea mesajului furnizat de imagine sint considerate a fi guvernate de trei constituenti majori: educational, de placere (entertainment) si de convingere. Inainte de a sublinia jaloanele principale ale “codului psihologic” prin care imaginile reusesc sa comunice mai mult sau mai putin (dupa ce importanta “titlului” a fost in principiu succint constientizata) este necesar sa fie subliniat cadrul social, modificarile calitative ale perceptiei in mass media.

Modificarea teoriei Comunicarii Vizuale se realizeaza in procesul devenirii umane individuale, incepind cu reactiile initiatice primare, care inca nu se ridica la nivel de invatare (Mircea Eliade). Cineva comenta despre afirmatia "cuvintele servesc la reactivarea “in absentia” a imaginilor"...: "de fapt cuvintele ajuta la incadrarea unei simple fotograme intr-un film. Si creieresul nostru scormoneste in arhiva si completeaza fotogramele lipsa...” Este o exprimare plastica si ea insumeaza un proces deosebit de laborios si de complicat. In frageda copilarie, gingurelile nearticulate, apoi cintecele mamei, apoi pipaielile care intorc imaginile rasturnate prin chiazma optica si le aduc definitiv, pentru toata viata, in constiinta la nivelul de “virtuala dreapta”, creiaza baza vorbirii articulate exclusiv prin asociere imagistica si similitudini confirmate pozitiv de reactiile celor din mediul de crestere. Pina la urma, copilul va spune “mar” imaginii (sau obiectului) din fata ochilor, fiindca mama a zimbit incurajator si a confirmat prin repetitie ca asa este, si, in consecinta, prezenta obiectului va deveni nenecesara. Mult mai tirziu, dupa ce mina va fi invatat sa traga linii drepte si curbe, copilul va fi eventual capabil sa (re)produca pe hirtie imaginea marului absent. Apoi, fiindca societatea s-a lamurit ca e greu sa cari dupa tine albume intregi cu imagini desenate si sa le pui laolalta ca sa exprimi ceva, abstractizarea va lua locul celor 7 ani de-acasa si vei trage alte linii drepte si curbe, creind voluntar alte imagini-simbol numite litere, cifre (am simplificat aici referindu-ma exclusiv la alfabeturi netraditionale si am exclus scrieri vechi ca, de exemplu, idiomatica sau cuneiforma) si vei invata sa le inlantuiesti ca sa desenmezi acelasi mar chiar si “in absentia” pentru alti copii care socialmente vor intelege acelasi lucru cind vor vedea cele trei litere “m-a-r”, in lipsa obiectului si in lipsa desenului. Si mai invatam ceva: ca exista o profunda diferenta intre imagini si cuvinte (un fond initial diferit, bazat pe o simbolistica idealista) si o asemanare (lipsa simbolului de forma, de substanta, de material). De aceea este necesar sa fim invatati sa citim cuvinte. Nimeni nu ne poate insa invata sa citim imagini reale sau sa ascultam muzica, sa gustam, sa mirosim, sa pipaim, fiindca simturile noastre sint mai rapide decit orice sistem de articulare si functionam senzorial “de la sine” ca niste masinarii extraordinare ce sintem.

Sint indicatii foarte serioase ca “situatia” imaginilor se imbunatateste pe zi ce trece in comunicarea vizuala de masa. Prezenta lor in ziare, carti, imbracaminte, afise, monitoare, ecrane mici si mari nu cunoaste precedent. Hanno Hardt afirma ca epoca TV a inlocuit aproape total cititul si prezice ca limbajul scris va deveni exclusiv birocratic. Este un fel foarte elegant de a constata si expune public “imbecilizarea implacabila a maselor largi”, fiindca toata lumea este de acord ca vizionarea necesita mult mai putin effort cerebral decit cititul, duce deci la “suntarea” procesului de constientizare care a fost expus anterior. Este de la sine inteles ca intr-o societate tineretul “rebel”, componenta cea mai susceptibila la schimbare si adaptare, va adopta si va simplifica pe cit posibil orice latura sociala interactiva, inclusiv procesul de comunicare vizuala prin argumente cu cauze deosebit de profunde. La inceputul anilor ’80, cind Basquiat si Warhol inca nu surprindeau lumea cu creatiile lor, Led Zeppelin urma sa lanseze unul dintre cele mai bune albume (duble) ale lor, “Physical Graffiti”, care avea sa dea titlul unei intregi revolutii in comunicarea vizuala “laica”, neoficiala si vehement netolerata de majoritatea municipalitatilor. Autorii si participantii au invocat motivatii de la “cuvintele sint restrictive, pe cita vreme imaginile sint fascinante”, pina la diagnoze infioratoare ca “imaginile au sintaxa proprie, legibila, dar aceasta nu inseamna nimic pentru cei care stiu sa citeasca numai cuvinte”.

Inainte de a trece la elemente de psihologie, sintaxa si dinamica imaginilor, trebuie sa ne reamintim (Brunner) ca oamenii isi aduc aminte cam 10% din ce aud, 30% din ce citesc si 80% din ce vad sau fac, si sa recunostem cu totii ca succesul deosebit al computerelor personale se bazeaza exclusiv pe exploatarea acestor proportii.



A Simple Plan

Last edited by the rookie; 16-06-2011 at 06:51..
Reply With Quote
  #8  
Old 21-04-2006, 18:13
digest digest is offline
Senior member
 
Join Date: Jun 2005
Location: iasi/bucuresti
Posts: 1,101
Illusionismo (putin in urma, dar ma pun acusi la zi)

O sa incept, de asemenea, abrupt si destul de haotic, eu daca as fi ordonata as fi alta persoana…
Zici, la un moment dat ca lumea e sau nu, iluzie. E cel putin un construct, pentru ca daca ne aflam in infinitul cosmos, cred ca totul e format din nimic spre nimic, si-atunci aceasta “realitate” este un pur “joc” (poate nu-i asta termenul cel mai corect, o sa mai gindesc la el, insa deocamdata vrea sa exprime cam ceea ce vreau sa spun prin semele astea: efemeritate, creatie si recreatie, provocare). Spunem ca iluzia este perceptia falsa despre realitate, totusi pronind dinspre teoriile lui Einstein, nu cred ca in cazul relativitatii universului/universale, se mai poate folosi distinctia adevar/falsitate, cu relevanta. Este poate doar nevoia de a le utiliza, ca repere, ca organizare in haos. (aloleu – o dau pe filosofii si nu-mi place).
Iluzia, cred eu, cea mai “ispititoare” la nivel de reprezentare este perspectiva redata in desen / imagine. Despre trompe l’oeil s-a vorbit abia din Renastere. Cea mai faimoasa si studiata iluzie de lungime este, probabil, iluzia Muller-Lyer, creata de psihiatrul german Franz Muller-Lyer in 1889, si mai este si iluzia Ponzo. Sunt si iluzii de forma, de lungime. Ceea ce ne-ai aratat in poza-experiment e cred o uluzie de unghi si umbra. (by the way, sunt innebunita dupa lepidoptere, iar foto asta ma duce cu gindul la o melodie jazz – “East of the sun and west of the moon”.)
Fotografia este un tip de memorie si asta sta in strinsa legatura cu notiunea “timp”. Ca ea poate sa stocheze informatii si devine astfel un fel de “cronica”, intereseaza mai putin. Dar ce deviaza ea de la traditie, prin realizare, prin idee, conteaza, ca in cazul oricarei forme artistice. Daca Proust a scis “A la recherche du temps perdu” este pentru a ne demonstra ca opera de arta incadreaza o existenta si, totodata, pastreaza in timp forme de viata. Acelasi lucru se poate spune si despre fotografie.
La nivel de tehnica, da, ai perfecta dreptate, utilizind timpii de expunere se pot observa perfect formele prin care trece materia dintr-un punct in altul (ceea ce ochiul nu percepe). Imi amintesc faptul ca priectii cinematografice de acest gen am folosit intr-o piesa de teatru, tocmai pentru ca vorbeam despre destructurarea cosmosului. Deformarile materialelor vin, in primul rind, atunci cind se rupe coerenta dintre spatiu si timp. In plus, am vazut o realizare asemanatoare de jocuri cu lumini in functie de timpii de expunere intr-un spectacol de dans contemporan, la opera din paris – miscarea corporala era redata in intuneric doar de o agitatie, uneori incerta a liniilor surprinse in timpi inegali. Suprarealitate?
Reply With Quote
  #9  
Old 21-04-2006, 18:30
the rookie the rookie is offline
Senior member
 
Join Date: Sep 2005
Posts: 5,850
OK, inainte de a-ti raspunde, uite ce plan propun eu (din nou) pentru acum cel putin. Nu mi-a reusit de fiecare data, dar, in timp, iti promit ca vom atinge chiar si subiectul de la care am pornit...

1. Ochiul si creierul
2. Rangul inalt al vazului in ierarhia perceptiei
3. Vazul si calitatea imaginii notionale
4. Receptarea imaginii ca simbol
5. Culoarea ca element tranzitoriu
6. Perceptia formei prin sugestie si alegorie
7. Perceptia spatiului
8. Metafore si iluzii
9. Sugestia timpului si a miscarii
10.Alte dimensiuni in fotografie

Ce zici tii pariul ca s-ar putea sa reusim, daca altii nu-s mai ageri?
Reply With Quote
  #10  
Old 21-04-2006, 18:48
digest digest is offline
Senior member
 
Join Date: Jun 2005
Location: iasi/bucuresti
Posts: 1,101
cap sau pajura

eu pariez, de la pascal incoace asta-mi place cel mai mult. problema hazardului ramine insa imanenta. pare promitator ca teme de discutie si ma intriga sa-mi folosesc neuronul. dar lasa-ma totusi sa raspund la cele doua mesaje anterioare, ca acolo am ce spune legat de limbaj si foto si dupa aia, atacam si celelalte subiecte.
Reply With Quote
  #11  
Old 21-04-2006, 21:39
digest digest is offline
Senior member
 
Join Date: Jun 2005
Location: iasi/bucuresti
Posts: 1,101
(acum la “cafeneaua-ceainaria asta punem pe mese si academia catavencu si dilema veche )


Apropo de faptul ca unii inteleg arta intr-un fel, altii in alt fel, depinzind de formtia lor intelectuala, este, in fond, o problema de receptare. Axa lui roman jackobson in privinta actului de comunicare, este valabila pentru orice forma artistica, nu doar in directia textului: emitator-text/mesaj-receptor. Este ceea ce ai discutat si tu mai departe in legatura cu marul rosu/verde. Ma intreb insa daca receptarea poate fi pura – si-mi raspund ca ea este influentata de o serie de factori care vin pe “canalul” de transmitere a informatiei din lumea inconjuratoare (extraverbala). Ca aceasta lume se poate vedea (fotografie) sau se poate spune (cuvint) este adevarat si in favoarea diversitatii. A vedea reduce la un fapt de perceptie simplu, in sensul pozitiv al cuvintului, adica un fel de adevar clar, o “lumea asta”. Complexul incepe sau se continua de la cuvint. Ele sunt cele care fac posibila comunicarea pina la urma, unde lucrurile “mici” iau amploare.
Din ce-am observat pina acum, senzatia mea este ca un titlu face cit o fotografie, el poate sa fie in concordanta cu tema, poate s-o dezica, poate s-o explice, s-o ambiguizeze, iar contrastele nu fac decit sa-i sporeasca valoarea imaginii.
Ca imaginea e logos e destul de evident. Ieroglifele s-au nascut din imagini care insemnau ceva: in cerc cu punct in mijloc insemna armonia totala, perfectiunea e intruchipata de zeu, iar egiptenii il aveau pe ra, zeul soarelui, divinitate suprema. Iata de ce o asemenea imagine in alfabetul vechilor egipteni insemna ra. Nu dezice afirmatia ca imaginea nu e un sem / semn prin teoriile sale, U. Eco in semiotica sa. Cind isi construiste teoria in “tratat de semiotica generala”, semiologul italian porneste tocmai de la ideea ca imaginea poate insemna ceva care, o data receptat, tradus in mintea destinatarului, echivaleaza cu o realitate si se poate actiona in consecinta. Daca n-ar exista produs artistic, teoria nu si-ar avea fundament, iar daca teoria n-ar exista, artistii n-ar avea ce astepta cu sufletul la gura (critica!?)
Ducrot si Searl sunt doi cercetatori care au adus problema in felul urmator: o imagine (un mesaj) poate avea un sens in mintea receptorului: daca vad ca masina prietenului este in garaj, atunci stiu ca prietenul este acasa. Asa si intr-o fotografie, descifrez o serie de semne pe care le pot interprea si care sa-mi ofere o perspectiva asupra a ceea ce a vrut artistul (emitatorul) sa transfigureze. Din acest punct de vedere, senzatia mea este ca fotografia se imparte in cel putin doua categorii: fotografia obiectiva (iar nu mi se pare un cuvint relevant, dar n-am gasit altul in desaga cu lexeme) si cea de idee. Cea care arata ceva si cea care ascunde mesajul, sau il transpune prin alte “realitati”. Declarat / nedeclarat. In principiu arta incepe acolo unde artizanatul isi adauga si doza de talent. Atfel, consider ca este pur comercial, sau mai rau chiar – lipsa. Receptarea si ea se imparte dupa aceste categorii.
Sunt si fotografi care mai in gluma, mai in serios, au realizat alfabete din nuduri (un exemplu am zarit chiar zilele trecute la un artist rus), jucindu-se cu forma corpului uman, lumini, umbre (cu iluzia – legat de ce vorbeam putin mai sus).
Luind in considerartie ce aminteai de la Brunner – mi se pare o teorie foarte stabila, pentru ca memoria insasi este facuta din imagini, in primul rind. Un simplu album de familie. Jurnalul reda scene (si subliniez “scene”) din cursul zilei. Unii invata dupa metoda vizuala. Omul este o imagine – cind se prezinta unei alte persoane, prima inpresie care se formeaza este una vizuala, apoi intervine vorbirea.
Ma opresc pentru ca daca incep sa discut despre imagine, ar fi un alt capitol de discutie (lung-lung) si vreau sa fiu concisa.
Reply With Quote
  #12  
Old 21-04-2006, 23:27
the rookie the rookie is offline
Senior member
 
Join Date: Sep 2005
Posts: 5,850
Imi place cind lucrurile incep sa fie puse la punct, adica Academia Catavencu o asternem cu grija, ca sa nu murdarim fata de masa, iar dilema veche o disecam pe toate partile, rasfoind-o din mina, pina ce bauturile noastre se racesc. Sa nu intelegem aici ca imi este indiferent daca Steaua a cistigat pe Stadionul National Lia Manoliu sau nu. Cum sa-ti explic, Steaua este Steaua atit acolo cit si pe Wembley... Cum? Ce? N-a jucat Steaua? Nu sint microbist, imi pare rau... Vezi tu, aici e gresala mea... reusesc sa-l deosebesc pe Emiliam Cristea de Eugen Iarovici sau pe David Hamilton de Bob Guccione, dar nu pot face diferenta intre doua stadioane pline de lume. Este intr-adevar ce spuneai: selectivitatea nivelurilor de receptare, care depind de un milion de factori si de puterea de adaptare la stimulii exteriori, totul bazat in ultima analiza pe experienta si bagajul de cunostinte acumulat individual. Acest adevar vine la un pret destul de piperat, care se numeste conformism, si apare ca rezultat al comoditatii de mai multe genuri.

Am sa-ti descriu un mic experiment (Rosca): esti goala pusca intr-o camera inalta, nemobilata, iar de cuiul din centrul tavanului se afla legata o sfoara, care spinzura libera in jos. De cuiul din centrul unuia dintre pereti, atirna pina aproape de podea o a doua sfoara. Problema ta este sa reusesti sa tii in miini cele doua sfori, insa daca iei in dreapta sa zicem sfoara din tavan si cauti sa te apropii de peretele cu a doua sfoara, lungimea primeia nu-ti permite sa o agati pe-a doua sau daca o iei in mina stinga pe cea prinsa in peretele lateral, nu reusesti sa ajungi ca s-o agati pe cea prinsa in tavan cu mina cealalta. Acum, ca elemente ajutatoare ti se dau trei obiecte: in ceas de buzunar, un lacat si un dictionar frazeologic si ti se cere acelasi lucru din nou.

Cred ca deja unii si-au putut da seama unde bate experimentul acesta. Nu ma refer la cei care incep sa puna tot felul de intrebari, cum ar fi cit e ceasul, e lacatul deschis sau inchis sau este dictionarul frazeologic englez-roman sau roman-englez, ca sa mentionez doar citeva care mi s-au parut de-a dreptul stupefiant de cretine. Ma refer la cei care au vazut mai departe de notiunea conventionala, au trecut peste conformism si au realizat ca numele obiectelor in sine nu este important, importanta este notiunea sau categoria, daca vrei, care le este comuna si care poate oferi solutia problemei, masa, greutatea. Pentru acestia solutia a devenit extrem de simpla: vor lega unul dintre obiecte de sfoara din tavan, ii vor da apoi un balans usor in directia peretelui cu a doua sfoara, se vor duce acolo, vor apuca sfoara a doua intr-o mina, si, departindu-se usor de zid, vor astepta cea de-a doua sfoara sa le vina din balansul generat de greutatea atirnata exact in mina cealalta... simplu, q.e.d. Se cheama adaptabilitate, iar daca viata ti-ar depinde de rezultatul acestui mic experiment... nu stiu ce sa zic... zic doar ca cei care se adapteaza, merg mai departe. Nu te speria de statistici, este doar un exemplu in care se dovedeste simplu cum ne putem incurca fara scapare in notionalul creat de noi insine...

Daca ne-am rezuma la captatio benevolensis pura prin intermediul ochilor ne-am confunda cu animalul la vinatoare, la cules, la pescuit sau in fata screenurilor la situri porn. Daca insa ne aflam intr-o expozitie de arta vizuala (de fotografie de exemplu), pai sintem acolo cu un scop declarat, ne-am luat deja fata, zimbetul condescendent si aerul bonom, de eventuali fotografi profesionisti ce sintem, si pentru asta facem tot atitea compromisuri cu noi insine, poate-poate vom capta ceva mai mult decit data trecuta. Alura de vizitare, semnele exterioare spun fantastic de mult expozantului, care se afla tilhareste prin audienta neavizata si trage cu ochiul si cu urechea la comentarii neavenite. Perceptia si analiza vizuala imediata va fi cred o mica discutie cu care vom continua, daca n-ai nimic impotriva, fiindca vad ca acolo bati si tu.

Last edited by the rookie; 21-04-2006 at 23:29..
Reply With Quote
  #13  
Old 22-04-2006, 15:27
digest digest is offline
Senior member
 
Join Date: Jun 2005
Location: iasi/bucuresti
Posts: 1,101
Talking :D

Uite ca nu-s incintata sa invelim masa cu academia catavencu, cel putin eu imi pastrez articolele lui liviu mihaiu si caricaturile lui barbu, si cu restu’, na, poti sa-ti faci ocean intors. Uite ca eu nu stiu cum am “receptat” experimentul oferit de rosca, dar am aparut la locul cu jazz, ceai/cafea si estetica (sau aberatii) cu sforile incolacite pe cap ca “medusa”. Ceasul l-am imprumutat unui copil, disctionarul era o mare pacaleala, iar despre lacate nu mi-am stabilit o teorie clara.
So: primul capitol – ochiul si creierul: spune tu ce material ai, ca la fizica eram destul de nepregatita la liceu, insa ma voi ghida si voi veni in completare la ideile tale. Asa ca daca ai text pregatit, astept sa “vizualizez”.
Reply With Quote
  #14  
Old 23-04-2006, 09:26
the rookie the rookie is offline
Senior member
 
Join Date: Sep 2005
Posts: 5,850
1. OCHIUL SI CREIERUL. VEDEREA SI VIZIUNEA

Aristotel, in limbajul lui enigmatic, laconic si esoteric, spunea ca a vedea inseamna "a afla ce si unde este, cu privirea". Cu alte cuvinte, a vedea este procesul prin care descoperim cu ajutorul imaginilor ce anume este prezent in lumea inconjuratoare si unde este plasat. Este un proces de prelucrare informationala bazat pe faptul ca creierul uman este capabil de reprezentare a informatiei dobindite din imaginile furnizate de ochi. Punctul de fata al discutiei nu-si propune nicidecum sa expuna lucruri arhicunoscute cu privire la anatomia, fiziologia sau patologia ochiului si/sau la mecanismele de producere a imaginilor pe scoarta cerebrala, a fizicii optice, a geometriei lentilelor, ale defectelor sau aberatiilor datorate opticii ondulatorii. Vom incerca sa abordam ochiul ca poarta de intrare a informatiei catre creier si de-aici ne vom aventura doar superficial in trecerea in revista a cailor de producere a reactiilor omenesti generate deci de simtul vizual.

In acest domeniu de intelegere, perceptia vizuala, rezultatele de baza au date relativ recente. De ce, de exemplu, atunci cind urmarim pe cer miscarile unui stol bine intesat cu zburatoare il privim ca un tot unitar? O fotografie, sau o suta de fotografii, vor surprinde zeci si zeci de puncte distincte, corespunzatoare la tot atitea pasari. Noi in schimb, vom vedea stolul in miscare, ca pe o forma spatiala cu geometrie variabila, al carui aspect momentan nu va aduce de nici un fel cu vre-o pasare, cu vre-un individ component al grupului, si totusi vom sti ca acela este un stol de pasari si nu un gaz monocromatic misterios, care se misca dupa legi absconse. In scoala de psihologie Gestalt, dimensiunile propuse in aceste studii nu erau geometrice... se chemau solidaritate si distinctivitate, asa cum scoala industriala Kodak a introdus rezolutia ca masura pragmatica a ambelor variabile.

Wallach si O'Connell, in cadrul studiului perceptual a tricromaticitatii, au demonstrat ca, in anumite conditii, o forma tridimensionala nefamiliara poate fi receptionata corect, ca atare, numai din miscarile uneia dintre proiectiile sale monoculare, iar prin procesele digitale pe calculator s-a putut demonstra aceiasi teorie, dar cu proiectii si receptari binoculare. Notiunile senzoriale de spatialitate au inceput sa fie disecate cu mare atentie de catre psihologi si nu mult dupa ce Shepard si Metzler si-au publicat lucrarile, lumea a inceput sa discute de rotatie spatiala de unghi solid dat, de flip orizontal si vertical, de oglindire si chiralitate a perceptiilor imaginilor optice, ba chiar au inceput sa apara prin scoli inalte chestionare de evaluare a capacitatii umane de anticipatie spatiala. In timp ce unii se omorau cu interpretarea rezultatelor testelor comparative, Campbell si Robson au lasat la o parte studiul adaptarii vizuale si detectarii de prag senzorial si au elaborat teoria existentei canalelor reglabile de frecventa vizuala spatiala. Un lucru era clar si periculos de adevarat: nu toti sintem capabili de performante asemenatoare atunci cind privim imagini, aceiasi sursa nu trezeste reactii similare... nici pe departe. Reactiile depind mai putin de imaginea privita si sint intrinsec legate de calitatea psihosomatica a individului care le recepteaza, evident incepind cu un nivel oarecare de elaborare. Fiecare reactionam intr-un fel la imagini externe naturale, dar reactionam total diferit la abstractiuni imagistice in functie de nivelul nostru de expertiza dobindita in procesul de initiere-invatare-culturalizare.

In attachment este prezentata una dintre multiplele pagini ale unui test de anticipare a spatialitatii.
(a) reprezinta imagini identice (daca CW 80 in xOy)
(b) reprezinta imagini identice (daca CW 80 in xOy, si apoi CCW 80 in xOz)
(c) reprezinta imagini diferite (orice le-ati face)
Aceasta componenta imediata a testului nu-si propune sa identifice pe cei care sint capabili sa precizeze corect punctele a,b si c. Daca examinatorii variaza putin nivelurile de rotatia a desenelor, testul poate deveni foarte greu de rezolvat. Se masoara miscarile globilor oculari ai celor examinati, perioadele de concentrare si de relaxare, timpii folositi pentru elaborarea raspunsurilor, o serie de factori care stabilesc de fapt calitatea publicului in functie de nivelul de pregatire si de interes. Evident, ca sa ne apropiem si de punctul de plecate initial al discutiei noastre, culoarea este si ea introdusa ulterior. Alte exemple si estimarea unor rezultate finale de analiza vizuala culoare vs alb-negru vor fi descrise in alta parte.

Last edited by the rookie; 16-06-2011 at 06:51..
Reply With Quote
  #15  
Old 23-04-2006, 15:59
digest digest is offline
Senior member
 
Join Date: Jun 2005
Location: iasi/bucuresti
Posts: 1,101
vezi, nu-mi lipseste decit un imbold, sa-mi dau drumul la gurita

Cunoasterea prin vedere, ca prim impact cu lumea inconjuratoare, trece mai departe in interpretativ la nivel de fotografie. Gindeam ca aparatul fotogtafic este conceput, in fapt, ca un “sistem artificial ocular”. In mare toate partile anatomice care alcatuiesc aparatul vizual uman. Extinzind opinia mai departe, poate intr-un fel naiv, computerul l-as vedea drept un “creieras”, obiectele elecrocasnice sunt tot felul de organe: digestive (storcator de fructe), masticative (risnita de cafea) etc. Oricit de prozaic suna, suntem inconjurati de obiecte care pornesc ca model, chiar de la corpul uman, cea mai mare “inventie” a umanitatii si spre sustinerea ei. Ce este ciudat, e dependenta de ele, ireversibila. Efectul este in dublu sens, daca ne este furata independenta de universul lucrurilor (pe care ne suparam irevocabil atunci cind se strica), la rindul lor, obiectele depind de mintea omeneasca.
Voi ajunge astfel la o alta problema care ma obsedeaza: ochiul celui din spatele aparatului fotografic. Acesta se divide (si-am mai vorbit de nivelul perceptiei, dar tin sa revin putin mai detaliat) in mai multe tipuri: pe o prima treapta se afla ochiul empiric (cu sau fara aparat) el percepe realitatea imediata fara a-i sesiza trasaturile din textura fina, raminind la un nivel de suprafata; exista apoi ochiul spacializat, care la rindul sau defineste niveluri diferite de “fotografi”: unii se orienteaza pe “commercial” – la fel un fel de realitate, nu chiar ne-transfigurata, dar in care imaginea nu-si modifica semnificatia initiala, cea obisnuita; imaginea de reprortaj – unde ochiul vrea sa convinga asupra veridicitatii faptelor surprinse din realitate, cea care are un raport mai mult in diacronie (istorie); as mai aminti ochiul fictional, cel care transmite semne care nu-si mai iau referentul din realitate, ci creeaza un referent propriu; imaginea abstracta – un ochi oarecum nihilist, increzator intr-un univers reificat etc. Fiecare ochi este in fapt in legatura (sinapsa cu sinapsa) cu un creier care in functie de situatie, pregatire culturala, timp si spatialitate, percepe intr-un mod propriu ceea ce vede.
Jocul formelor pe care l-ai atasat, imi aminteste de multiplele tipuri de perspective care se pot proiecta in arhitectura (cu care mi-am batut capul o vreme indelungata): obiectele pot fi proiectate intr-o axa de 120º sau tridimensional, imaginea modificindu-se cu fiecare modificare a punctului e statie. Uneori ai spune ca nu mai este acelasi obiect in cazul cind proiectezi unidimensiunal: proiectii orizontale, laterale etc, de sus, de dedesubt etc. Exista si posibilitatea cind viziunea trebuie inventata: daca ma aflu in exteriorul unui cub intersectat cu un cilindru (sau orice alta combinatie care-mi poate permite modificare de la simplu de complex), nu pot decit sa-mi imaginez ceea ce este la interior. Astfel ca in afara de ochi, voi avea nevoie mereu de creier, dependenta primordial creata.
Reply With Quote
Reply



Thread Tools
Display Modes

Posting Rules
You may not post new threads
You may not post replies
You may not post attachments
You may not edit your posts

BB code is On
Smilies are On
[IMG] code is On
HTML code is On
Forum Jump


All times are GMT +2. The time now is 17:49.


Powered by vBulletin® Version 3.7.4
Copyright ©2000 - 2019, Jelsoft Enterprises Ltd.